Umbra
Incep sa ma obisnuiesc cu mine. Ar fi bine sa nu mai caut raspunsuri in mintea mea , pentru ca e clar, aceasta nu vrea sa faca pace cu mine in niciun chip. Am scos de atatea ori steguletul alb in fata ei, aproape disperand ca ma uraste atat de mult. De ce sunt in conflict cu mine mereu? Ce mi-am facut atat de rau incat nu ma pot ierta? De ce nu ma pot ignora? Mi-ar fi mult mai simplu daca as reusi sa fac asta. Sa-mi creez ziduri si limite de egoism in fata oamenilor ,am reusit pana la sentimentul tragic de singuratate pe care acum nici nu-l mai simt, a ajuns o boala incurabila si netratabila chiar daca stau intr-o cladire cu 200 de persoane si ne despart o fasie de perete. Sa-mi creez bariere impotriva bombardamentelor de ganduri ce trag cu putere de fiecare data cand incep sa ma simt vie din nou, nu am reusit. Decat sa nu ma am de partea mea , mai bine sa nu ma am deloc. Si inca odata, cu ce mi-am gresit? Vinovatia, resentimentele si critica de sine sunt cele mai distruc