Dragostea este misterul intre doi oameni

Ma încurc în a spune întotdeauna ce simt

Şi în a face ceea ce gândesc

Sau în a spune ceea ce gândesc şi în a face ceea ce simt.

 Nimic din toate "semnalele" sufletului sau a minţii nu sunt în ordine, nu sunt aşa cum ar trebui, mă pierd pe mine în mintea mea, nu găsesc nici o cale de ieşire şi atunci îţi aud vocea nedumerită dar de o siguranţă şi luciditate implacabilă...

pe care o ador.

 Naufragiată în mjlocul oceanului şi rănită de valuri, dacă îmi vei pronunţă numele n-aş mai simţi nimic, nici teamă, nici frig ci doar te-aş asculta... aş înregistra fiecare dintre cuvintele tale pentru a le putea asculta o dată şi încă o dată până la infinit soptind in agonia valurilor ca te iubesc fara sa stiu cum sau de unde, te iubesc pentru ca nu stiu alta voce, alti ochi, alte buze, te iubesc pentru ca nu cunosc alta cale...

 Mintea ta o ordonează pe a mea, e că şi cum intri acolo şi cu o mişcare de mâna înlături totul şi atunci îmi dau seama cât de puternice sunt braţele tale de pot da la o parte atâtea forţe negative create de mine, mă agăţ neputincioasă de ele aşteptând să se sfârşească totul, aşteptând să-mi spui " Eşti bine? N-a mai rămas nimic de spus?" şi atunci... se aliniază în capul meu zeci de idei ce fără tine se plimbă într-un haos total prin mintea mea, revin la normal, oceanul se calmează şi iubirea, respectul şi încrederea primează din nou...până când..

Până când voi învaţă să lupt singură împotriva propriei minţi.